Fobia omizilor

Haha! Am o prietena Andreea, o scumpa! Mi-am amintit de curand de o intamplare extrem, dar extrem de haioasa cu ea personaj principal. Am vorbit sa ne intalnim sa mergem la un suc asta vara. Nu ne mai vazusem de ceva vreme si voiam cu disperare sa recuperam timpul pierdut, sa ne povestim ce a mai facut fiecare dintre noi.
Ajunsa la fata locului, nu a vrut sa ma astepte fix in statia tramvaiului cu care urma sa ajung eu. A zis sa nu stea in calea oamenilor care chiar se afla acolo pentru a se urca in mijloacele de transport in comun. A decis asadar sa ma astepte pe trotuarul de vizavi de statie, sub un pom. Si cred ca m-a asteptat vreo 10-15 minute sub acel pom. Am ajuns si eu intr-un final, ne-am imbratisat, ne-am pupat, fix ce fac fetele cand se vad. Apoi, hai sa stabilim unde merge... cand, o vad dintr-o data ca incepe sa se cutremure si a urlat disperata si dadea din maini haotic. Disperata ca nu stiam ce are, m-am cam panicat. Cand, intr-un final si-a recapatat firea imi zice ca are omizi, multe omizi pe ea. Ma ruga cu barba tremuranda sa iau acele fiinte de pe ea, ca nu mai poate, ca nu le suporta. Acum na.. daca primaria nu s-a ocupat de combaterea omizilor , am fost nevoita sa o fac eu desi nu fac parte din echipa unei firme de dezinsectie Bucuresti . M-am apucat repede, repede sa dau omizile de pe ea. Disperata ca nu am scapat-o de toate de pe ea, vocifera intruna. Pana la urma ne-am linistit amandoua si am mers la un suc, la o terasa din apropiere. Si cum stateam noi asa linistite dupa consumul mare de adrenalina de dinainte, hop Andreea mea scoate un sunet asurzitor. Din cap ii mai cazuse o omida pe care nu o observasem ca sa o dam jos. Ia-o! Ia-o de pe mine! O iau pe sarmana omida, cu grija, sa n-o ranesc saraca.